Tradiţii şi superstiţii de Mărţişor! Ce spune legenda și cum se poartă

Odată cu ziua de 1 Martie, mărţişorul aduce întotdeauna însufleţire, speranţă, fericire. Acest simbol al primăverii a fost considerat din vremuri străvechi un talisman norocos, chiar dacă în prezent şnuruleţul bicolor este văzut mai mult ca un accesoriu al unor cadouri sau bijuterii de preţ.

Potrivit vechiului calendar agrar, dar şi celui getodac, prima zi a primăverii marca începutul Anului Nou, când toată natura se regenera, iar spiritele rele se mişcau libere, cum se întâmplă la orice sfârşit al unui an şi început al altuia nou. Pentru a se feri de acestea şi pentru a păşi sănătoşi în noul an, oamenii noștri şi-au creat un talisman, acest şnur în două culori, pe care îl prindeau cu noduri considerate magice, la mâini, de aripile păsărilor, de coarnele animalelor, la fântâni şi la porţi.

Mărţişorul era format dintr-un fir roşu, care semnifica victoria vieţii asupra morţii, şi unul alb, care indica un nou început, dar şi gândul permanent la vecinătatea morţii. Se crede că obiceiul de a purta mărţişor este de origine romană şi că fusese creat pentru a-l venera pe zeul Marte, al războiului, pe 1 martie. În acea zi, era sărbătorită şi Matronalia, iar bărbaţii dăruiau cadouri mamelor şi soţiilor.

Cum se poartă marțișorul

Vestitul şnur de mărţişor era realizat din fire de mătase roşie şi albă împletite, la care se adăuga un bănuţ de argint, de aur sau alt obiect de mici dimensiuni ce se prindea la mâna stângă sau la gât. Fetele adolescente purtau mărţişorul la gât în primele 12 zile ale lunii martie, pentru ca mai apoi să-l prindă în păr pentru restul zilelor.

Dacă acum se obişnuieşte a se pune mai des la piept, în partea stângă, până la sfârşitul lunii martie, în vechime, mărţişorul era păstrat la mână până la înflorirea copacilor. Abia atunci, era rupt, de obicei tot de cel care îl oferise în dar şi-l legase, şi era prins apoi de o crenguţă înflorită a unui pom fructifer sau de un trandafir. În timpul acestui ritual aducător de noroc şi sănătate se rostea: „Ia-mi, te rog, negreţele şi dă-mi albeţele, fă-mi faţa ca o floare, sfinte Soare, sfinte Soare“.

Cu bănuţul de care fusese prins şnurul se luau vin roşu şi caş, pentru ca fata să aibă pielea albă cum e caşul şi să fie rumenă în obraji de sănătate cum este vinul roşu. Poetul George Coşbuc spunea acestea despre purtarea mărţişorului: „Scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie de suflet. Ţăranii pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul, iar fetele zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele“, conform Click.ro.

De-a lungul vremii, a fost purtată din generaţie în generaţie legenda mărţişorului, care încearcă să explice originea acestui vechi talisman. Se spunea că Soarele ar fi coborât pe pământ sub chipul unui fecior, dar a fost răpit de un zmeu şi închis de acesta într-un loc ascuns. Oamenii, mai ales copiii, şi-au pierdut veselia, păsările n-au mai cântat, apele curgătoare şi-au oprit curgerea lină. Nimeni n-a îndrăznit să se lupte cu zmeul, până când un tânăr s-a decis să salveze Soarele.

A străbătut lumea pe parcursul a trei anotimpuri, din vară până iarna târziu. Abia la sfârşitul iernii, a ajuns la castelul zmeului. Cei doi s-au luptat zile în şir, iar tânărul a reuşit să-l elibereze pe Soare, care s-a ridicat pe cer. Lumea a revenit la normal, dar viteazul, rănit de moarte, n-a mai ajuns primăvara. Sângele său a pătat zăpada care, treptat, s-a topit făcând loc ghioceilor la fel de albi ca ea. În amintirea neînfricatului fecior, tinerii împletesc mărţişoare an de an, din fire albe ca zăpada şi roşii ca sângele vărsat pentru lume de viteaz.